RĂZBOI URBAN (I)

Omul cu părul alb.
Are pasul apăsat, ca la ordin, grăbit, fără drept de apel.
Vine de la piaţă. În mâini ţine un buchet de flori.
Îşi priveşte victimele cu dispreţ şi scârbă. Nu ştie nimic despre ele. Ceva, probabil faptul că fac pishu fără a cere canalizare, le-a condamnat deja.
La fiecare sfârşit de noapte, acest domn respectabil, întinde un prosop pe masa din bucătărie, pune o sticlă-două, fiole de medicamente, ceşti, şi, probabil în timp ce-şi soarbe tacticos cafeaua, sparge sticlele cu un ciocan. Cu multă răbdare mărunţeşte cioburile.
Iese afară, la câţiva metri de locul unde doarme-mănâncă-face pishu şi caca-se uită la televizor-vorbeşte la telefon-joacă table, etc, şi se îndreaptă spre un ţarc, unde nişte căţei sunt aduşi de două ori pe zi.
În ţarc îşi face plimbarea de dimineaţă. Din mers, presară cioburile cu grijă, să nu-i scape nici un colţişor. Se întoarce în bucătăria lui şi aşteaptă. Îi place să-şi privească victimele şi savurează fiecare întrecere între puiul de lup şi maidaneza guralivă, de exemplu.
Doar-doar.
Unii oameni îi ştiau de frică. Îşi fereau căţeii de locul periculos. Alţii nici nu remarcaseră cioburile.
Într-o zi, însă, o persoană a avut tupeul să comită blasfemia. Au urmat-o alţii. Prin rotaţie, zi de zi strâng cioburile şi ciobuleţele din ţarc (şi pet-urile şi alte mizerii, că verbul a strânge nu poate face discriminări).
Ura şi furia l-au scos din umbră. Tir de invective dirijat de buchetul de flori scuturat aproape epileptic.
"Aveţi părul alb! Cum puteţi face aşa ceva?" Retoric, evident.
Monologul s-a terminat abrupt.
Oamenii cu căţeii au dezbătut în amănunt situaţia, şi unii chiar au sperat că poate în el mai e o urmă de ruşine, dacă nu de altceva.
A doua zi cioburile şi ciobuleţele erau la loc.
A treia zi au fost completate de lame de ras folosite.
A patra zi de lame de ras nefolosite.