Vlad adună amintiri despre revoluţie. Ale mele sunt despre decembrie '89, că am văzut revoluţia doar la televizor.
Eram la liceu, în orăşelul meu de munte. Până pe 18 decembrie, n-am auzit nimic. Seara, învăţam, tata a reuşit să prindă Europa Liberă şi, printre purici, am auzit pentru prima dată ţipete. N-am înţeles nimic. Tata mi-a zis că e ceva la Timişoara.
A doua zi la şcoală, în clasă, înainte să intre profu' de română, am întrebat-o pe colega mea dacă a auzit de Timişoara. Mi-a zis să nu vorbim despre asta, că aşa i-a spus maică-sa. Oricum, nici ea nu pricepea nimic. Diriga preda ceva oribil cu instalaţii, a venit la oră ca de obicei. Nimeni nu era agitat.
Seara următoare, tata adusese brad, şi asculta radioul în bucătărie, am auzit ceva legat de fascisti şi Timişoara.
Pe 21, orele s-au ţinut netulburate. Pe la 12 am scăpat de la şcoală. Pe drum, după ce am trecut de strada cu salcâmi, în centrul oraşului, lângă frizerie, mai mulţi oameni erau adunaţi în faţa unei ferestre deschise pe care era un televizor. Ţin minte asta pentru că mi s-a părut ciudat să fie un televizor în fereastră. Când am trecut pe lângă cinematograf, vreo cinci oameni gesticulau supăraţi, ardeau un steag şi nişte cărţi. M-am uitat la ei câteva minute, că nu mai văzusem oameni aşa agitaţi de când fusese o explozie la combinat.
Seara, aveam meditaţii la română, şi profesoara le-a ţinut.
A doua zi ne-am uitat la televizor până noaptea târziu. Am aflat că e revoluţie. În ziua de Crăciun, eram la masă, şi la televizor au zis că l-au împuşcat.
Asta e tot. La mine în oraş, în decembrie '89, oamenii şi-au văzut de cozonacii de Crăciun.
(Despre Ceauşescu la vremea aia, ştiam aşa – era un tablou cu el în fiecare clasă deasupra tablei, era o poză pe prima pagină a manualelor, cu excepţia celor de mate, nu mai ştiu sigur. La istorie, o profă mică de statură şi foarte rea ne spunea mereu că el ne-a salvat. Când eram pionier, Ceauşescu şi Elena erau aşteptaţi să vină în vizită în orăşel, la combinat. Ne-au scos pe marginea drumului de dimineaţă, cu steguleţe. Am vomitat de două ori lângă un copac, era cald rău, mi-era foame şi nu ne lăsau să plecăm. Spre seară, ne-au mutat pe stadionul de fotbal. Ei au venit cu un elicopter, au stat câteva minute şi au plecat.)
Prin primăvară, tata îşi căuta nişte hârtii. A dat peste carnetul de partid şi livretul militar. Mi-a zis că n-o să arunce livretu', că ţine la el.
5 comentarii:
Imi voi scuza insemnarea. Citindu-va pe voi, pe tine, pe Vlad Petreanu si pe ceilalti, am realizat ca imaginile mele de decembrie 89 sunt destul de vagi. Am imagini, le vizualizez, insa mi-e greu sa le montez intr-o insemnare. As scrie dezlanat, deloc original.
Sper ca decembrie 1989 sa continue sa insemne ceva, atat.
si ale mele sunt la fel de dezlinate. merita sa incerci, sa stii
am citit adineaori ce-ai scris, iti spun la tine ce cred.
daca nu auzeam tipete la radio atunci, cred ca nu memoram nimic din ce-am vazut zilele urmatoare. si eu zic sa incerci, chiar daca iti amintesti doar franturi. vorba blogului care-a lansat provocarea - ce nu e scris se pierde.
ce bine era in oraselul tau de munte...intr-adevar, ce nu este scris, se pierde.
da, si cate s-au pierdut pana acum. :(
Trimiteţi un comentariu